Endocrin

Sistemul endocrin reprezintă totalitatea glandelor endocrine, care la rândul lor secretă hormoni, pentru a coordona activitatea organismului.

Funcții

• Participă la menținerea homeostaziei și a echilibrului intern;
• Participă la regularea umorală a organismului;
• Participă la procesele metabolice ale organismului;
• Stimularea creșterii organismului;
• Participă în cadrul reproducerii ( prin stimularea secreției hormonilor sexuali);
  • Diferențierea caracterelor masculine sau feminine la oameni în perioada adolescenței.

Structura

Afecțiuni

Boli endocrine.

• Diabetul zaharat

Diabetul zaharat este un sindrom caracterizat prin valori crescute ale glucozei în sânge (hiperglicemie) și dezechilibrarea metabolismului.

Clasificare

OMS recunoaște trei forme principale de diabet zaharat : tipul 1, tipul 2 și gestațional (de sarcină). Cele mai frecvente forme sunt diabetul zaharat tip 1 și diabetul zaharat tip 2. Termenul diabet zaharat tip 1 a înlocuit mai mulți termeni vechi cum ar fi diabet juvenil și diabet insulino-dependent. La fel, termenul diabet zaharat tip 2 a înlocuit denumiri vechi, printre care și diabet insulino-independent (non insulino-dependent).

Diabetul zaharat tip 1

Diabetul zaharat tip 1 se caracterizează prin distrugerea celulelor beta pancreatice producătoare de insulină din insulele Langerhans din pancreas, care conduce la un deficit de insulină. Principala cauză este o reacție autoimună mediată de limfocitele T. Diabetul zaharat tip 1 reprezintă aproximativ 10% din cazurile de diabet zaharat din Europa și America de Nord. Majoritatea pacienților prezintă debutul în plină sănătate, frecvent la vârsta copilăriei (deși poate să apară la orice vârstă). Sensibilitatea la insulină este normală mai ales în stadiile incipiente.

Hormonul numit insulina permite celulelor corpului să utilizeze glucoza ca sursă de energie. Cand secreția de insulină este insuficientă sau când insulina nu-și îndeplinește rolul în organism, afecțiunea se numește diabet zaharat. Diabetul poate fi ținut sub control printr-o supraveghere atentă a dietei și a greutății și prin exerciții fizice, ca supliment a tratamentului medical.

Prin digestie, unele alimente cu carbohidrați sunt transformate în zahăr mai repede decat altele. Acestea au un indice glicemic mai înalt. Diabeticii ar trebui sa opteze pentru alimentele care se digeră mai lent. Un aport de grăsimi și proteine poate să scadă indicele glicemic al unei mese. Consultați dieteticianul sau medicul înainte de a vă modifica dieta.

• Alimente cu indice glicemic foarte scăzut: legume verzi, fasole boabe, alune, brânză, unt, soia, linte, pește, ouă, crustacee, orz, carne, fructe ;
• Indice glicemic scăzut: fasole la cuptor, mazăre, naut, fasole neagră, cartofi dulci, nuci, porumb dulce, mere, portocale, struguri, iaurt, pere, pâine de secară, paste, fulgi de ovaz ;
• Indice glicemic moderat: pepene roșu, sfeclă, banane, stafide, pâine albă și integrală, biscuiți din secară, mussli, orez, zahăr cristalizat ;
• Indice glicemic foarte înalt: miere, orez expandat, fulgi de porumb, prăjituri din orez, morcovi, baghetă, păstârnac, cartofi.

Tipul 1 necesită tratamentul cu insulină prin injecție, sau, mai nou, inhalare.

Diabetul zaharat tip 2

Diabetul zaharat tip 2 se datorează rezistenței crescute la insulină a țesuturilor, însoțită de scăderea secreției de insulină. Lipsa de răspuns la insulină a țesuturilor se datorează cel mai probabil modificării receptorului pentru insulină de pe membrana celulară.

Tipul 2 este tratat cu medicație o lungă perioadă, el necesitând aportul extern de insulină doar din momentul în care tratamentul oral nu mai este eficient în controlul concetrației glucozei sanguine (tipul 2 este caracterizat printr-o insulinemie ridicată (ca efect compensatoriu), fapt care duce, în timp, la epuizarea capacității endogene de secreție; noile medicamente orale care ridică sensibilitatea celulelor la insulină au tendința să protejeze funcția de secreție, în contrast cu cele care dimpotrivă, își bazează acțiunea pe stimularea acesteia).

Factori care pot cauza diabetul tip 2 includ: regimul sedentar de viață și abundența calorică a dietei moderne, fapt concertizat în obezitate sau măcar indici ai masei corporale ridicați, fumatul de tutun, o mărire a nivelului de colesterol, tensiune (presiunea) arterială înaltă.

Complicații

Toate tipurile de diabet au simptome și complicații similare. Hiperglicemia poate duce la deshidratare și cetoacidoză. Complicațiile de termen lung sunt de ordin vascular și neurologic. Problemele vasculare sunt de 2 tipuri: macrovasculare și microvasculare; cele macrovasculare sunt reprezentate de maladia cardiovasculară (infarct, angină) și accidentul vascular cerebral (AVC); problemele microvasculare sunt nefropatia diabetică, gravă maladie renală și retinopatia diabetică (problemă care constă într-o alterare continuă și uneori brutală a retinei, fapt care poate conduce la orbire. Tot de natură microvasculară este și impotență provocată de diabetul necontrolat, ca și o parte dintre problemele piciorului diabetic, care se manifestă printr-o lentoare a vindecării plăgilor pe extremități, infecții repetate și dificil de tratat, cangrenă cu risc de amputare, etc. O altă categorie de complicații tardive ale diabetului sunt cele de ordin neurologic, anume neuropatia diabetică. Aceasta se manifestă prin pierderea senzației, simțului, în membrele inferioare (picioare) și dureri neuropatice (senzații de durere, arsură, în picioare, fără cauze imediate externe).

• Insulinomul
• Gușa difuză toxică
• Acromegalia

Acromegalia este o boală hormonală provocată de hipersecreția hormonului somatotrop. Se intâlnește după pubertate și este caracterizată prin creșterea exagerată a oaselor feței, a mandibulei, a oaselor late, în general, dar și îngroșarea buzelor, creșterea viscerelor(inimă, ficat, rinichi, limbă) și alungirea exagerată a mâinilor și picioarelor.

• Nanism

Nanismul (numit și nanosomie, microsomie sau hiposomie) este o condiție medicală care se caracterizează printr-o statură cu mult inferioară celei medii. Nu există criterii universale de definire, dar, de exemplu, în SUA se referă la adulți care au sub 147 cm.^[1]

În limba română, cei care suferă de această condiție sunt numiți în mod popular „pitici”. Condiția este foarte vizibilă și poartă deseori conotații negative în societate, cei ce o au având de luptat cu stereotipuri. Copii care sunt cu mult mai mici decât media sunt deseori ținta glumelor, iar adulții sunt uneori discriminați.^[2][3]

Cauze

Cauzele pot fi diverse,^[4] printre ele fiind anomalii genetice, disfuncții endocrine, alterații metabolice.

Ca. 70% din cazuri sunt cauzate de acondroplasie, care este o tulburare a creșterii oaselor.^[1]

• Diabetul insipid
• Obezitate

Obezitate este o stare patologică – din grupul bolilor de nutriție – sau fiziologică cu potențial patologic, care se referă la persoanele suprapoderale, (greutatea corporală raportată la înălțime). Domeniul medical care se ocupă de obezitate este numită „bariatrie”. După Gabriela Roman, obezitatea este o boală cronică cu etiopatogenie multifactorială și risc global crescut, ceea ce presupune un management clinic structurat, precoce și intensiv, cu strategii terapeutice eficiente adresate cât mai multor mecanisme fiziopatologice implicate^[1] .

Cuvântul Obez (latină obesus – gras, vorace,) înseamnă deosebit de gras, corpolent.

Histologic, obezitatea descrie o stare de creștere abnormală de grăsime la nivelul țesuturilor adipoase (latină panniculus adiposus/fascia superficialis, etc.).

Obezitatea poate fi:

• simplă – prin ingerare calorică excesivă și o activitate normală sau slab deteriorată (obezitatea „sumo”);
• morbidă – care limitează activitatea normală, respirația, circulația sangvină și impune pacientului perioade îndelungate de odihnă în urma unor exerciții ușoare (sindromul Pickwick);
• hipotalamică^[2].

Clasificare (după ICD-9-CM)

Indexul de diagnostic «ICD-9-CM Diagnosis» descrie obezitatea ca Boală endocrină, nutrițională și metabolică

• 278: Suprapodere, obezitate și alte hiperalimentații.
  • 278.0: Obezitate nespecificată: acumulare excesivă de grăsime (adipozitate) fie, distribuită uniform în organism, fie, la nivelul țesuturilor de depozitare adipoasă (BMI >30). Este considerată de mare risc clinic.
  • 278.01: Obezitate morbidă.
  • 278.02: Suprapodere engleză Overweight^[3].

Modă sau patologie?

Expresia om cu greutate, sintagmă pentru o persoană aflată pe o poziție socio-economică superioară, apare în diferite variante în mai toate limbile și provine din antichitate, din timpurile în care greutatea corporală era o stare de fapt dată de opulență, de o alimentație abundentă la care doar o anumită pătură a populației putea ajunge.

De la colaboratorii grași preferați de Iulius Cezar pentru logica lor așezată (William Shakespeare în „Iulius Cezar”) și planturoasele femei ca ideal al frumuseții la Rubens și până la relativ-noul ideal (de prin anii 1970) al femeii subalimentate, cașectice model Twiggy, acceptabilul social, moda a pendulat între două stări patologice de tulburări nutritive, obezitatea devenind deopotrivă, un handicap estetic și o problemă cu un înalt potențial patologic, ambele impunând intervenții medicale.

Diagnostic

Alessandro dal Borro – Un Bărbat Italian (Grasul) – după Andrea Sacchi

Există diferite criterii diferite de apreciere și determninare a obezității:

Indexul Broca

Acesta este un raport dintre înălțimea persoanei exprimată în centimetri minus 100 de centimetri și greutatea în kilograme. In a doua jumătate a secolului XX se considera indicele ideal

• pentru bărbați – 0,9 și
• pentru femei – 0,8

Indexul Corp-Greutate (engleză Body-Mass Index, BMI)

Se calculează după formula de mai jos, ținându-se cont de vârstă m= greutate în kg; l= înălțime în metri
.

	BMI
subponderal	4-17.9
normal	18–24.9
predispoziție	25–29.9
obezitate de grad. I	30–34.9
obezitate de gr. II	35–39.9
obezitate de gr. III	> 40

Această metodă fiind controversată, considerându-se că trebuie ținut cont și de locul geografic.

Raportul talie/șold (engleză Waist-Hip-Ratio, WHR)

Ignoră înălțimea și greutatea corporală, azi este luat în considerare dar numai corelat cu alți indici.

Perimetrul abdominal

Această metodă exprimă raportul perimetrului abdominal față de înălțime, ignorând greutatea corporală.

Diagnostic diferențial (DD)

În diagnosticarea obezității trebuesc eliminate:

• Graviditatea.
• S/P (status post) tratament cu corticoizi.
• Boli de excreție (insuficiență renală).
• Boli cardio-limfo-vasculare (ascita).
• Boli parazitare (Elefantiasis – bilharzia/schistosomiasis, chisturi hidatice).
• Boli endocrine.
• Sindromul Cushing.
• Creștreri tisulare mari, maligne sau benigne, etc.

Cauzele principale ale obezității

Luptătorul sumo Yamamotoyama, 248 kg

Obezitatea este o stare care se auto-întreține și se auto-augmentează, perpetuând și agravând cauzele:

– Defectele de educație: părinții supraponderali vor crește copii supraponderali.

– Starea bulemică se auto-augmentează prin creșterea permanentă a masei țesutului adipos.

– Foamea de alimente carbohidrate, dulciuri, grăsimi, duce la o dependență psihologică de respectivele alimente.

Cauzele principale ale obezității pot fi:

• Dietă neechilibrată, bogată în carbohidrate (dulciuri și grăsimi), în disproporție cu necesitățile energetice ale organismului:
  • ca urmare a unei educații defectuase,
  • a sistării bruște a unei activități fizice intensive și prelungite în timp,
  • în sportul japonez sumo, unde supraponderea avantajază sportivii, care se îngrașă în mod intenționat.
• Lipsa de mișcare, de efort fizic comparativ – în timp – cu potențialul energetic al hranei.
• Tulburări de nutriție, ca rezultat al unor psihopatologii (depresiune psihică, tulburări de comportament) ca de exemplu, patima sau mania de a mânca (bulemia.
• Disfuncții hormonale (hipotiroidism, sindrom adiposo-genital, etc.).
• Factori genetici (ereditari – s-a descoperit genul de obezitate la șobolani).
• Tulburări metabolice (simdromul matabolic, care este adesea un rezultat și nu o cauză a obezității).

Morbiditatea

In țările dezvoltate incidența obezității este mai ridicată decât în țările mai puțin dezvoltate. În Statele Unite obezitatea este endemică. Profesia și modul de viață (tradiție, obiceiuri, facilități) joacă un rol important.

Statisticile privind obezitatea la români sunt alarmante. Conform rapoartelor OMS România este pe locul trei în Europa în privința obezității la copii. Potrivit Federației Române de Diabet, Nutriție și Boli Infecțioase, un român din patru este obez, iar fiecare al doilea român este supraponderal. Toate acestea, în contextul în care tot mai mulți români consumă alimente de tip fast-food și duc o viață sedentară, în afară de bacanalele și carnagiile (în special carne și untură de porc) practicate tradițional, de sărbători^[4].

Obezitate masculină

Vârsta	Bărbați		Femei
BMI	25–30	> 30	25–30	> 30
18–29	28,9	3,7	16,2	4,0
30–39	46,4	13,9	26,4	11,0
40–49	53,1	19,9	32,3	15,3
50–59	53,2	25,3	42,0	25,4
60–69	62,1	22,8	46,3	33,0
≥ 70	58,2	22,8	45,7	32,2

Pregătire	Bărbați		Femei
BMI	25–30	> 30	25–30	> 30
școala primară	51,7	24,3	40,9	31,4
școala profesională	48,8	16,7	34,2	17,3
bacalaureat	48,9	11,9	28,1	10,1

Prognoză

Obezitatea nu este o patologie, ci o stare cu un înalt potențial patologic. Persoanele obeze prezintă o predispoziție la o serie de patologii:

• boli cardiovasculare – hipertensiune, ischemie cardiacă, ateroame;
• hernii;
• varice;
• osteoartrite – ale sistemului ortostatic și locomotor, ale articulațiilor, ale coloanei vetrtebrale suprasolicitate;
• endocrine – diabet tip II (non-insulin-dependent);
• litiază urinară;
• frecvente complicații postoperatorii^[5].

Efecte indirecte: Consumul excesiv de carne și grăsimi determină creșterea incidenței cancerului intestinal. Obezitatea mai poate determina sterilitate, impotență sexuală. Una din urmările frecvente a obezității pot să fie tulburările de personalitate persoana obeză simțindu-se marginalizată în societate.

Tratament

O slăbire drastică stresează organismul, handicapează și provoacă metabolismul și are șanse minime de reușită în timp. Deoarece factorul psihologic este dominant, tratamentul obezului – și nu a obezității! – trebue ales și coordonat, împreună cu pacientul, de un grup de trei specialiști – medicul curant, psiholog și nutriționist – care vor lua în considerație:

1. Determinarea corectă a cauzelor. Un tratament fixat pe alterarea echilibrului caloric și care ocultează cauzele este sortit eșecului.
2. Reeducarea pacientului spre o nutriție corectă și o activitate consumatoare de energie (mișcare, sport)
3. Diete hipocalorice.
4. Intervenții invazive – care dau rezultate imediate, spectaculare dar cu periclitate înaltă:

– Chirurgie dentară – fixarea mandibulei de maxilă prin ligaturi la nivelul dinților care permit alimentarea exclusiv cu lichide și semilichide.

– Chirurgie gastro-intestinală – limitarea capacității gastrice prin inelare sau ligaturi la nivelul stomacului și/sau scurtări intestinale (jejun).

– Reducerea chirurgicală a depozitelor adipoase („absoarberea de grăsime”).

N.B. Dietele hipocalorice preluate de pacient din literatură, fără controlul, pregătirea și asistența specialiștilor, cu toate eforturile depuse, duc la rezultate nedorite, dezamăgiri, evoluții „în acordeon”, un lanț descurajant de scăderi și creșteri alternative în greutate.

În anul 1973 prof. Ezra Zohar, directorul Institutului de Fiziologie al Centrului Medical Tel-Hashomer al facultății de medicină a Universității Tel-Aviv a publicat o carte – best seller în care descria o serie de femei și bărbați sănătoși, cu grade diferite de obezitate, care au pierdut în șase luni de tratament intensiv circa 1/3 (în medie) din greutatea inițială. Zece ani mai târziu el publica rezultatele unui control de urmărire (engleză follow-up) a grupei respective: toții au revenit sau au depășit greutatea inițială, cu excepția a trei cazuri, dintre care doi (cam 5%) s-au menținut – cu permanente sacrificii – la greutăți normale și un decedat din cauze independente de subiect^[6].

Prevenire

• Obișnuirea cu o alimentație echilibrată și sănătoasă complectată cu activarea organismului (sport) începând cu primul an de viață. Consumul de dulciuri și de alcool sunt obiceiuri proaste și nu necesități ale organismului. Este interzis să educăm copiii că bomboana, ciocolata, prăjitura sunt o compensație, un premiu de bună purtare sau de cumpărare a simpatiei unui copil – cu timpul, el va continua să se auto compenseze cu dulciuri și/sau cu paharul față de succesele sau insuccesele vieții.
• Educația spre o nutriție corectă, sănătoasă, complectată cu o activitate fizică moderată la toate vârstele.
• Depistarea din timp și tratarea cauzelor tratabile ale obezității (hipotiroidismul, etc.)

Glandele endocrine

Glandele endocrine principale sunt: Hipofiza, Hipotalamus, Glanda tiroidă, Glandele suprarenale (adrenale), Pancreasul endocrin, Testicul, Ovar, Timus, Epifiză.

Hipofiza

Hipofiza este o glandă mica (500 mg), situată median la baza creierului într-o cavitate a osului sfenoid denumită „șaua turcească”, posterior de chiasma optica.

Are trei lobi: anterior, intermediar și posterior. Lobul anterior împreunǎ cu cel intermediar alcǎtuiesc Adenohipofiza, iar cel posterior Neurohipofiza.

A.Adenohipofiza secretă – hormoni nonglandulotropi (nontropi)- hormonul de creștere – STH (GH), prolactina – LTH

                       - hormoni glandulotropi ( tropi) - adrenocorticotropul - ACTH, gonadotropii FSH și LH, tirotropina TSH

B.Lobul intermediar secreta – MSH (hormonul menalocitostimulator) C.Neurohipofiza secretă – vasopresina – ADH (antidiuretic) și ocitocina.

Reglarea hipofizei:

1. Hormoni hipotalamici stimulatori: a) TRH – hormon eliberator de tirotropină – tireostimulina b)CRH – corticoliberina – hormon eliberator de ACTH c) GH-RH – hormon eliberator de hormon somatotrop d) Gn-RH – hormon eliberator de gonadotropi – gonadoliberine e) PRH – hormon eliberator de PRL f) MRH – hormon eliberator de MSH.

2. Hormoni inhibitori: a) SRIF sau somatostatină – inhibă eliberarea GH b) PIF – inhibă eliberarea de PRL c) MIF – inhibă eliberarea de melatonină.

Hormonii tiroidieni.

STH. Prin intermediul factorilor insulinici de creștere are acțiune asupra cartilajelor de creștere, anabolismului muscular și creșterii celulare. UP = acromegalie, LOW = hipopituitarism.

PRL. Produce secreția la nivelul glandei mamare a 2 enzime: lactozosintetaza și 1 alfalactalbumina. UP = hiperprolactinemii.

ACTH. Stimulează producția de hormoni din zona reticulată și fasciculată la nivelul suprarenalei. UP = boala Cushing

FSH. Rol în recrutarea foliculilor primordiali la femeie, iar la bărbat rol în spermatogeneză. UP = menopauza.

LH. Rol major în steroidogeneză. Declanșează ovulația. Stimulează producția de testosteron din celulele Leydig testiculare. LOW = insuficiența gonadică secundară.

TSH. Rol în asigurarea secreției adecvate de T3 și T4. Proliferarea și hipertrofia celulelor tiroidiene. LOW = hipertiroidism și hipotiroidism secundar (hipofizar) UP = hipotiroidismul primar.

Acromegalia Definiție – totalitatea modificărilor somatice și metabolice apărute ca urmare a creșterii secreției de hormon de creștere (GH/STH) după pubertate.

Cauze: tumorale- 95%, prin hiperplazie 2-5%.

Tablou clinic:

1. Sindrom endocrin. Tegumente groase, transpirație excesivă, hipertrichoză, frunte îngustă, arcade și sprâncene proeminente, nas și buze groase, macroglosie, prognatism, mâini și picioare late, cifoză dorsală, lordoză, voce îngroșată, gușă, cardiomegalie, splenomegalie, hepatomegalie, gastrită hipertrofică, megacolon, cancere și polipi intestinali, nefromegalie, etc.

2. Sindrom tumoral. Cefalee dată de tumorile intrașelare, rezistentă la antialgice obișnuite; hemianopsie bitemporală frecvent.

Diagnostic paraclinic.

1. Biologic. Proba hiperglicemiei provocate poer oral (HGPO) de tip diabet zaharat sau diabet zaharat tipic, calcemia N, calciuria=UP, fosfatemiea=UP, fosfataza alcalină=UP.

2. Hormonal. GH-static-valori crescute cu anularea ritmului nictemeral de secreție. GH – teste dinamice: stimularea cu GH-RH sau TRH; inhibiție cu HGPO: testul cu L-DOPA sau bromocriptină – la acromegalici produce o reducere paradoxală a GH; Testul la TRH – la sănătos TRH nu stimulează secreția de TRH, dar în acromegalie da. PRL = N/UP. Somatomedinele (IGF1) = UP

3. Radiologic. Se face Rx Craniu profil pentru șaua turcească, CT și IRM.

Tratament. Chirurgical – extirparea tumorii prin abord transsfenoidal dacă tumora nu are extensie mare suprastelară. Radioterapia. Medicamentos: analogi de somatostatine – OCTREOTID sau agoniști dopaminergici BROMOCRIPTINĂ în doză mare.

Adenomul secretant de PRL

Tablou clinic. La femei sân bine „pregătit” estrogenic, galactoree, oligomenoree sau amenoree, infertilitate, hirsutism. La bărbați apar tulburări de dinamică sexuală până la impotență, oligospermie, reducerea volumului seminal, infertilitate, scăderea pilozității faciale.

Dg paraclinic.

1. Hormonal. Dozarea PRL serice. Prin trei probe de sânge recoltate pe un cateter venos la interval de 15 min. Dozarea se face prin metode ELISA/RIA/electrochemiluminescență. Valori peste 100 ng/ml certifică prezența tumorii.

2. Imagistic. CT/IRM identifică tumora.

3. Consult oftalmologic și neurologic

Tratament.

1. Bromocriptina – blochează secreția de PRL.

2. Cabergolina

3. Extirparea chirurgicală a adenomului.

4. Radioterapia.

Adenomul secretant ACTH

Adenom care secretă ACTH, de cele mai multe ori microadenom, care prin efectul stimulator asupra ambelor suprarenale produce hipertrofia bilaterală a acestora.

Tablou clinic. Facies rotund de „lună plină”, cu venectazii, ten seboreic, obezitate facio-trunculară, hiperpigmentare tegumentară, hirsutism, HTA, hiperglicemie, vergeturi roșii violacee pe abdomen și coapse, dereglări ale ciclului menstrual.

Dg paraclinic.

1. Analize nespecifice: hiperglicemie, creșterea Natremiei, scăderea potasemiei.

2. Hormonal. Dozarea cortizolului plasmatic la ora 8 și 16, constatâdu-se pierderea ritmului nictemeral; dozarea cortizolului plasmatic urinar; dozarea ACTH plasmatic; teste dinamice – testul de inhibiție cu dexametazoa, testul de stimulare cu CRH, testul cu Metopiron.

3. Imagistica. Eco de suprarenale identifică numai tumorile. CT-IRM de hipofiză identifică și măsoară tumorile. Scintigrafie suprarenaliană cu colesterol marcat cu iod radioactiv.

Tratament.

1. Hipofizectomie transsfenoidală

2. Radioterapie convențională

3. Alternativ – suprarenalectomie + radioterapie hipofizară.

4. Blocantă ale steroizilor suprarenalieni: Metopiron, Ketoconazol

5. Blocantă ale receptorilor de cortizol.

Diabetul Insipid

Este un sindrom clinic caracterizat prin poliurie și polidipsie, densitate mult scăzută ca urmare a deficitului de ADH.

Forme clinice: DI cranial – prin deficit total/parțial de ADH prin tumori, infecții la nivel hipotalamo-hipofizar, autoimun, ereditar, posthipofizectomie. DI nefroge – lipsa de răspuns a receptorilor la acțiunea ADH. DI gestatioal.

Tablou clinic. Poliurie, nicturie, sete (polidipsie).

Paraclinic. Diureză peste 5-6 l/24h, densitate urinară sub 1010g/l, osmolaritate urinară sub 300 mOsm/l, ADH seric redus, teste dinamice, glicemia și glicozuria pt dg dif cu Dz, uree și electroliti, imagistic.

Teste dinamice. Proba de deshidratare. Proba cu ADH

Tiroida

Este formată din doi lobi uniți printr-o porțiune centrală denumită istm. Are 15-25 g.

Reglarea tiroidei. Neurogena: prin act TRH. Feedback negativ: efectul inhibitor al T3 și T4 asupra secreției de TSH. Autoreglare – excesul de iod scade efectul TSH asupra receptorilor.

Efectele hormonilor tiroidieni. Calorigen, diferențierea și proliferarea țesuturilor, rol metabolic – tendința la hiperglicemie, stimulează lipoliza, cresc catabolismul proteic, hipersudorație, cresc viteza de conducere la nivelul mușchilor netezi și striați și viteza de conducere nervoasă, accelerează tranzitul intestinal.

Explorarea tiroidei.

1. Dozări hormonale. Statice. Dozarea T3 și T4 din serul obținut prin centrifugarea probei de sânge venos prin metode: radioimunologice RIA, imunoenzimatice ELISA, electrochemiluminescența ILA. Dozarea TSH prin aceleași metode. Dozarea calcitononei la fel.

Teste dinamice. Testul cu TRH – dozarea TSH înainte, la 30 min, la 60 min după adm a 200 microg de TRH iv. În hipertiroidism stimularea este ineficientă, TSH nu crește; în hipotiroidie se înregistrează o ceștere explozivă a TSH. Dozarea iodemiei și a ioduriei. Dozarea tireoglobulinei din serul obținut prin centrifugarea sângelui venos prin metode RIA, ELISA, ILA, imunofluorescența IFA. Normal este de 30-40 ng/ml. Crește în cancerul tiroidian.

Markerii autoimunității tiroidiene: anticorpii antiperoxidazici (TPO) crescuți în hashimoto, a antitireoglobulinici (atc Tg) UP în tir Hasimoto, a antireceptori TSH (TRAb) UP în b Basedow.

Explorarea morfologică a tiroidei. Ecografia. Tireoscintigrma TC/IRM.

Gușa endemică

Orice creștere în volum a glandei tiroide.

Necesarul de iod: Perioada prepubertară, adolescenți și adulți = 150 microg/zi, gravide și lăuze = 200 microni/zi.

Tablou clinic. Tumefierea regiunii cervicale anterioare, senzație de constricție la nivelul gâtului, senzație de „nod în gât”, tulburări de memorie, întârziere de creștere la copii și adolescenți.

Dg pozitiv. Tablou clinic, eco de tiroidă, scintigrafia, radioiodocaptarea, ioduria, dozarea T3 și T4 normal sau crescut, Tsh normal sau crescut, dozarea atcTPO pt excluderea etiologiei autoimune.

Tratament. Medicamentos. Profilactic: cu iodură de potasiu, sare iodată, ulei iodat. Curativ: hormoni tiroidieni în doză mare, antitiroidiene de sinteză (Thyrozol) pentru gușile hipertiroizate. Chirurgical cu scop de decomproimare sau estetic.

Hipertiroidismul (Tireotoxicoza)

Sindrom determinat de excesul de hormoni tiroidieni circulanți, fie prin producție tiroidiană excesivă, fie TSH crescut.

Etiologie: Boală autoimună, cauze genetice, infecții, tumori hipofizare, adenoame tiroidiene.

Tablou clinic. Palpitații, transpirații, agitație și anxietate, tremor fin al extremităților, dispnee, astenie, scădere ponderală, apetit alimentar crescut, tranzit intestinal accelerat, creștere a TA, prezența gușii și a freamătului tiroidian, fibrilație atrială, flutter atrial, axtrasistole, piele fină, caldă, epilată, traspirată.

Dg paraclinic. T3, T4, FT4 crescute în ser, TSH scăzut, colesterol scăzut, RIC crescut la 2, 24 h cu o reducere ușoara la 48 h, ecografia poate semnala eventuale formațiuni nodulare.

Tratament. Evitarea suprasolicitării fizice și psihice, a stresului, tutunului, cafelei, și a preparatelor cu iod, dietă bogată în proteine și CH, tratament medical: antitiroidiene de sinteză Thyrozol, betablocante, sedative. Tratament chirurgical – tiroidectomie subtotală largă. RADIOTERAPIE.

Forme clinice de Hipertiroidism 1. Boala Basedow. Etiologie autoimună. tablou clinic: manif linice de hipertiroidism, gușă difuză și omogenă, exoftalmie, mixedem pretibial. Paraclinic: t3, t4, ft4 = UP.

Tratament. Specific hipertiroidismului: medical și chirurgical

Hipotalamus

Hipotalamusul este o parte a encefalului(creierul mare) de natură nervoasă. El secretă două tipuri de hormoni ce sunt depozitați în hipofiză.
Hipotalamusul(din limba greaca=sub talamus) este o regiune a creierului mamiferelor (de dimensiunea unei alune) localizat sub talamus, fiind o arie importanta a regiunii centrale a diencefalului, avand ca functie determinate procese metabolice si alte activitati anatomice. Hipotalamusul leaga sistemul nervos de sistemul endocrin sintetizand secretia neurohormonilor, fiind necesar in controlarea secretiei de hormoni a glandei peturiare, printre ele eliberarea hormonului gonadotropina. Neuronii ce secreta GnRH sunt legati de sistemul limbic care ajuta la controlarea emotiilor si a activitatii sexuale. Hipotalamusul controleaza deasemenea temperatura corporala, foamea si setea.

In viata intrauterina hipofiza se dezvolta in interiorul hipotalamusului, acestea avand o legatura foarte importanta. Este formad din corpii mamilari si trei grupe de neuroni:

-anteriori, care produc neurohormonii care se depun in hipofiza posterioara
-mijlocii, cu rol de integrare parasimpatica
-posteriori, cu rol de integrare simpatica

Este centrul reglarii vegetative, avand functii foarte importante: termoreglare, foame si satietate, comportamentul hidric si alimentar, actele instinctive si manifestarile vegetative instinctuale(frica, furie), regleaza ritmul somn-veghe, coordoneaza activitatea glandelor endocrine, influenteaza metabolismul.

Pentru detalii, vezi: Hipotalamus.

Tiroida

Glanda tiroidă este cea mai mare glandă a sistemului endocrin uman, are o greutatea de 5-6 g la nou-născut, atingând o greutate de 15-18 g la adult (este mai mare la femei decât la bărbaţi) şi este situată în regiunea antero-laterală a gâtului.

Caracteristici

• Aşezare: în faţa traheei
• Greutate: 25-30g
• Structura: lobul drept, lobul stâng, istm (punte)
• Secretă hormonii: tiroxină, triiodotironină
• Boli datorate funcţionării deficiente:
  • piticism (nanism tiroidian/cretinism)
  • guşa endemică
  • boala lui Basedow

Tiroida normală la adult are forma literei H şi este alcatuită din doi lobi(drept şi stâng), uniţi printr-un istm (porţiune de ţesut glandular). Tiroida este învelită la exterior de o capsulă fibroasă din care pornesc septuri fibroase ce împart glanda în pseudolobi, la rândul lor alcatuiţi din vezicule, numite foliculi sau acini (unitatea structurală a tiroidei).

Funcţionare

În interiorul foliculilor se găseşte un coloid proteic care conţine o singură proteină, tireoglobulina, din care sunt sintetizaţi hormonii tiroidieni: T4 ( tiroxina) şi T3 (triiodotironina).

Tiroida conţine şi o populaţie redusă de celule parafoliculare (celule C) care secretă calcitonina şi pot cauza carcinomul tiroidian medular, prin transformare malignă.

Secreţia de hormoni tiroidieni (tiroxina- T4 şi triiodotironina-T3) este stimulată de către un alt hormon numit TSH (Thyroid Stimulating Hormone) care este secretat de glanda hipofiză. Funcţia glandei tiroide este extrem de importantă pentru organismul, afectând pulsul şi tensiunea arterială, nivelul de colesterol, metabolismul energetic, tonusul muscular, văzul, starea psihică şi multe altele.

Afecţiuni corelate

Pacienţii care suferă de afecţiuni ale glandei endocrine au variaţii ale nivelului energetic, au intoleranţă la frig sau căldură, variaţii ale tonusului muscular, labilitate emoţională sau probleme cu greutatea corporală.

Afecţiunile tirodei se manifestă prin modificări calitative sau cantitative ale secreţiei hormonale, mărirea tiroidei (guşă) sau ambele.

Secreţia insuficientă de hormoni tiroidieni este denumită hipotiroidie sau mixedem, însotită de scăderea consumului caloric (hipometabolism).

Secreţia excesivă de hormoni tiroidieni determină hipertiroidie sau tireotoxicoză şi hipermetabolism.

Mărirea glandei tiroide (guşa) poate fi generalizată sau focală:

• mărirea generalizată poate fi asimetrică, lobul drept având o tendinţă mai mare de creştere decât lobul stâng şi poate fi asociată cu o secreţie hormonală crescută, normală sau scăzută în funcţie de afecţiunea determinantă;
• marirea focală sugerează de obicei o afecţiune tumorală benignă (asociata de obicei cu creşterea secreţiei hormonilor tiroidieni şi hipertiroidie) sau malignă. Guşa tiroidiană poate comprima structurile învecinate de la nivelul gâtului sau mediastinului.

Pentru detalii, vezi: Tiroida.

Glandele suprarenale

Glandele suprarenale (adrenale) sunt glande cu secreție internă, situate la mamifere la polul superior al celor doi rinichi „ca o căciulă”. Ca activitate, prin secretarea hormonilor corticosteroizi și catechoaminelor (inclusiv cortisolul și adrenalina) ele sunt responsabile cu regularea stărilor de stres, a rezistenței la infecții și substanțe antigenice, a metabolismului și a sexualității (echilibrul dintre hormonii androgeni – „masculini” – și estrogeni – „femeiești” determină sexul animalului, ca aspect și ca activitate sexuală).

Glandele suprarenale (adrenale)
Sistemul endocrinic
Adrenal gland
Latină	glandula suprarenalis
Sistem	Endocrine
Arteră	superior suprarenal artery, middle suprarenal artery, Inferior suprarenal artery
Venă	suprarenal veins
Nerv	celiac plexus, renal plexus
Limfă	lumbar glands
MeSH	Adrenal+Glands

Cuprins 1 Aspecte anatomice și fiziologice 1.1 Zona medulară 1.2 Zona corticală 1.3 Vascularizare 1.3.1 Artere 1.3.2 Vene 2 Surse 3 Bibliografie

//

Aspecte anatomice și fiziologice

Situate – anatomic – în partea posterioară a abdomenului, la polul anterio-superior al celor doi rinichi „ca o căciulă”, glandele suprarenale (adrenale) sunt învelite într-o capsulă adipoasă și fascia renală. La om, glandele sunt situate la nivelul vertebrei a XII-a toracice și sunt vascularizate de arterele suprarenale superioară, medie și inferioară și vena suprarenală. Inervarea este asigurată de plexul celiac și plexul renal. Histologic, ele sunt alcătuite din două zone cu structuri histologice și roluri fiziologice diferite:

Zona medulară

Medulosuprarenala (miezul, măduva, medulla) reprezintă zona centrală a glandei și este inconjurată de zona corticală. Celulele cromafine (chromaffin cells), principala sursă de catecholamine, secretă hormonii: adrenalina (epinefrina) și noradrelina (norepinefrina). Acești hormoni hidrosolubili, derivați din aminoacidul tirozină acționează sinergic cu sistemul nervos simpatic. Ele sunt și principala sursă de dopamină.

Zona corticală

Zona corticală (coaja, cortexul, corticosuprarenala) reprezintă zona periferică a glandei ale cărei celule (aparțin de axa hipotalamică – pituitară – adrenală) sintetizează cortizolul (în condiții „normale” de viață ele secretă echivalentul a 35-40 mg de acetat de cortizon pe zi).^[1]. Alte celule din zona corticală secretă hormonii corticosteroizi (liposolubili, pe bază de colesterol) următori:

– mineralocorticozii, care acționează la nivelul rinichilor stimulând reabsorbția apei și a sodiului și eliminarea potasiului;

– glucocorticozii, cu rol hiperglicemiant, hiperlipemiant;

– sexosteroizii, care gestionează dezvoltarea sexuală prin două tipuri de hormoni: androgeni și estrogeni.

Cortexul este regulat de hormonii neuroendocrinici secretați de glanda pituitară și hipotalamus și de sistemul renin-angiotensin.

Vascularizare

Glandele suprarenale, împreună cu glanda tiroidă sunt cele mai drenate organe din corp, ca aprovizionare sanguină pe gram de țesut – fiecare glandă suprarenală este irigată de peste 60 de arteriole^[2].

Artere

Vascularizarea adrenalelor este asigurată de trei artere:

– artera suprarenală superioară, ramură a arterei frenice inferioare;

– artera suprarenală medie, ramură a aortei abdominale;

– artera suprarenală inferioară, ramură a arterei renale.

Structura unor hormoni steroizi

Vene

Drenajul venos este asigurat de două vene:

– vena suprarenală dreaptă, care duce spre vena cavă inferioară;

– vena suprarenală stângă, care duce spre vena renală stângă sau, uneori, spre vena frenică inferioară stângă.

Pentru detalii, vezi: Glandele suprarenale (adrenale).

Pancreasul endocrin

Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele Langerhans care sunt alcătuite din două tipuri de celule importante:

• Celule beta secreta insulină (70%)
• Celule alfa secretă gluganon (20%)

Insulina are ca acțiuni:

• Creșterea gradului de utilizare a glucozei de către celule;
• Depunerea glucozei sub formă de glicogen in mușchi;
• Transformarea glucidelor în lipide in ficat și țesutul adipos;
• Stimularea sintezei proteice.

Hipersecreția de insulină determină hipoglicemie, tremurături, transpirații, chiar comă. Hiposecreția de insulină duce la diabet zaharat, care se manifestă prin: hiperglicemie, poliurie, polifagie, polidapsie, chiar comă.

Glucagonul are actiune antagonica insulinei:

• Stimuleaza gluconeogeneza din aminoacizi;
• Exercită efect lipolitic;
• Provoacă hipeglicemie prin glicogenoliză hepatică.

Pentru detalii, vezi: Pancreasul endocrin.

Glande gonade

Pentru detalii, vezi: Testicul.

Testicul

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Sistemul reproducător masculin uman şi structurile adiacente

Testiculele sunt o pereche de organe de reproducere masculine care produc, în principal, testosteron, un hormon care controlează dezvoltarea caracteristicilor sexuale masculine și care joacă un rol important în dezvoltarea spermei. Testiculul (din latină testis) este gonada masculină la animale. Mamiferele de gen masculin au două testicule, care sunt de obicei conținute într-o extensie a abdomenului, numită scrot.

Poziție

Se dezvoltă în regiunea lombară, de unde descind (descensus testis) de-a lungul peretelui dorsal al cavității abdominale, trec prin canalul inghinal și ajung în scrot, unde le găsim în mod normal la naștere, despărțite prin septul scrotal (septum scroti). Există și posibilitatea opririi acestui proces de coborâre a testiculelor, la diferite niveluri, respectiv, în cavitatea abdominală, în canalul inghinal sau în dreptul orificiului extern al aceluiași canal, ceea ce constituie ectopia testiculară, uni- sau bilaterală. Ea necesită intervenție chirurgicală sau tratament medical, deoarece, în caz contrar, se instalează atrofia testiculară.

Configurația externă

Configurația externă. Forma testiculelor este ovoidală, fiecare cântărind 20-30 gr. Au dimensiuni de 4-5 cm, în lungime și 2,5 cm grosime, culoare alb-albăstrie și consistență fermă, elastică, asemănătoare cu globul ocular, fiind în întregime acoperite de seroasa vaginală. Prezintă două fețe, medială și laterală, două margini, superoanterioară, liberă și inferoposterioară, și două extremități, superioară (extremitas superior) și inferioară (extremitas inferior). Extremitatea superioară este acoperită de capul epididimului. Între capul epididimului și testicul există un mic corp ovoid, numit hidatida sesilă a lui Morgagni (appendix testis), plină cu o substanță gelatinoasă. Sub seroasa vaginală, adică sub epiorchium, testiculul este învelit într-o membrană fibroasă, densă, numită albugineea. Grosimea albugineii, care este în medie 1 mm, crește la nivelul marginii posterioare a testiculului, îndeosebi în jumătatea superioară, unde este mult mai mare și alcătuiește mediastinum testis, sau corpul lui Highmor. Prin vârful acesteia pătrund, în testicul, vasele sangvine și ies din el 10-15 canalicule (ductuli efferentes), ce aparțin căilor spermatice, care străbat tunica albuginee și pătrund în capul epididimului. De la nivelul vârfului și fețelor laterale ale mediastinului pornesc radial în toată grosimea organului numeroase septuri conjunctive, care împart testiculul în lobuli. Aceștea, de formă piramidală sau conică, a căror bază este situată pe albuginee, opusă ca dispoziție mediastinului, sunt în număr de 200-300 și conțin canaliculele seminifere contorte (tubulli seminiferi contorti). Lungimea acestor canalicule foarte flexuoase este între 0,70-0,80 m, numărul lor variază de la 1-4. Ele formează parenchimul testicului (parenchyma testis) și reprezintă porțiunea glandulară a acestuia, constituită dintr-o membrană bazală, pe care se găsesc două feluri de celule: celule germinative de diferite vârste (cele mai vârstnice, spermatogoniile, dau naștere, înspre lumenul tubilor, la celule din ce în ce mai tinere, iar în lumenul tubilor contorți sunt spermatozoizii sau spermiile), care sunt implantate în celelalte celule ale tubilor, în celulele de sprijin ale lui Sertoli. Între tuburile contorte, în țesutul conjunctiv se găsesc celulele interstițiale ale lui Leydig, cu funcție secretoare internă. Tuburile contorte se unesc în canaliculele drepte, ce se continuă cu rețeaua testiculară a lui Haller din mediastin, din care iau naștere ducturile eferente, ce se deschid în capul epididimului.

Imagini

Testiculul unei pisici: 1 Extremitas capitata, 2 Extremitas caudata, 3 Margo epididymalis, 4 Margo liber, 5 Mesorchium, 6 Epididymis, 7 Artera şi vena testiculară, 8 Ductus deferens

Suprafaţa testiculului

Secţiune transversală prin testicul

Testiculul drept, expus prin desfacerea tunica vaginalis.

Ovar (dezambiguizare)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

(Redirecționat de la Ovar)

Salt la: Navigare, căutare

Termenul „Ovar” se poate referi la:

• Ovar, oraș din Portugalia
• Ovar, organ anatomic uman
• Ovar, organ anatomic vegetal

Pentru detalii, vezi: Ovar.

Alte glande

Sistemul endocrin la om

Sistemul endocrin difuz

Sistemul endocrin glandular

Acest articol a fost preluat din http://ro.wikipedia.org/wiki/